Primăria satului Tudora

Istorie

     Denumirea oficială a satului este Tudora. Legenda spune că numele satului provine de la numele unei femei - prima locuitoare a satului. Localitatea îşi ia începutul aproximativ în a doua jumătate a secolului XV. în anul 1809 este atestată prima menţiune documentară. Satul Tudora este situat în sud- estul raionului Ştefan-Vodă, pe malul drept al rîului Nistru, într-un spaţiu pitoresc, cu pămînt mănos, climă catifelată, terenuri fertile, faună şi floră bogată. El se află la o distanţă de 42 km de centrul raional, 43 km de Cetatea Albă, 64 km de la portul Odessa şi 150 km de capitala ţării - oraşul Chişinău.

Teritoriul unde astăzi se află satul Tudora, a avut locuitori statornici din timpuri preistorice. Despre aceasta mărturisesc o serie de documente istorice şi arhiologice. Astfel, între anii 1947-1959, pe moşia aşezării erau detectate 9 selişti ale culturii Sîntana de Mureş. Una din ele, cu o lungime de 500 m, se află lîngă păduricea Cazadjic, altele două – pe panta vîlcelei Baicozeia, între localităţile Tudora şi Udobnoie (raionul Belgorod-Dnestrovsk, regiunea Odesa). În necropola, depistată lîngă brigada de pescuit, ce se află pe malul Nistrului, au fost descoperite oasele oamenilor, două străchini întregi, poleite, de culoare cenuşie; cioburi de oale.

La 1973 a fost găsităn moneda împăratului roman Nero, care a purtat coroana imperiului în anii 54-68. aceasta confirmă legăturile ţinutului nostru cu Roma. Urmele culturii Sîntana de Mureş, cu trăsături caractzeristice unei civilizaţii pro-vinciale romane, au fost depistate la Căplani, Crocmaz, Olăneşti, Palanca.

Din cele mai vechi timpuri locuitorii melegului lucrau pămîntul, creşteau vite. Şi după ocuparea regiunii de către turci populaţia rurală băştinaşă continua să practice cultivarea pămîntului şi înmulţirea animalelor domestice. potrivit registrului otoman din 1570 ţăranii din circumscripţia Cetatea Albă semănau cu prioritate grîu care constituia circa jumătate din recolta culturilor de cîmp, orz, mei, secară, ovăz etc... Dintre animale se creşteau cu prepondenţă ovine şi bovine. Vitele păşteau primăvara-toamna pe imaşuri, iar pentru întreţinerea lor pe timp de iarnă se pregătea fîn. după expediţia lui Suleyman Magnificul, din 1538, împotriva moldovei pe teritoriul ocupat de otomani au fost aduşi etnici turci, majoritatea fiind militari, cu ajutorul cărora Poarta întărea poziţiile lor în regiune.

În secolul al XVIII-lea moldovenii din regiune continuau să se ocupe cu prelucrarea pămîntului şi creşterea vitelor. Printre culturile de cîmp tot mai mult sporeşte ponderea porumbului, apărut de curînd în Moldova. Dintre culturile tehnice în regiune creştea cînepa şi tutunul. Suprafeţele de in şi cînepă erau mai mari în circumscripţia Cetatea Albă.

Potrivit datelor etnografice în sec. XVIII-XIX locuitorii din partea merideonală a Moldovei făceau case din nuiele, lipite în interior şi exterior cu lut. Imobilele se construiau conform sistemului patriarhal moldovenesc: la mijlocul clădirii se fixa uşa din afară ce ducea în cerdac, mai în fund de la intrare – bucătăria. Dintr-o parte a tinzii – odaia de locuit, în partea opusă – Casa mare, adică încăperea destinată musafirilor. Asupra aspectului exterior al construcţiilor şi aranjarea lor într-un rînd aliniat, cu străzi largi, se simte influienţa coloniştilor germani. Pe la finele sec. al XIX-lea pereţii clădirii din lampaci se ridicau pe un fundament de piatră, amestecată cu lut. De rînd cu paiele şi trestia pentru acoperiş se utiliza ţigla sau tabla. Mobila iniţială era destul de modestă: un pat (o laiţă lungă) şi o măsuţă rotundă – toate fiind confecţionate din ramurile copacilor, iar mai tîrziu şi din scîndură. Pentru iluminarea locuinţelor se folosea opaiţul, un vas vumplut cu grăsime ce alimenta o feştilă de cînepă. Curţile ţăranilor erau îngrădite cvu zăplazuri din nuiele împletite. Femeile din localităţile rurale pregăteau toate cele necesare din cînepă şi lînă: îmbrăcăminte, prosoape, covoare. din pielea animalelor meşterii satelor făceau opinci, iar din lozie de salcie împleteau coşuri, scaune. recensămîntul din 1772-1773 şi 1774 a înregistrat în aşezările Moldovei diferite specialităţi meşteşugăreşti: olari, rotari, lemnari, lemnari, fierari etc., datele privind populaţia localităţilor din judeţul Cetatea Albă lipsesc.

Locuitorii satelor din spaţiul respectiv erau obligaţi să plătească sultanului şi altor demnitari otomani diferite dări: haraciul, adică capitaţia, ispenge pentru folosirea pămîntului, a zecea partea din roadă, să participe la construirea sau reparaţia cetăţilor şi drumurilor, să plătească diferite dări extraordinare în folosul statului. Prin grele şi dramatice încercări au trecut băştinaşii moldoveni în timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774. Ei au fost jefuiţi de ambele armate beligerante. Neputînd suporta atrocităţile, ţăranii părăseau satele, se refugiau în păduri, în locurile mlăştinoase, acoperite cu hăţişuri de sălcii şi stufării. Tot atunci multe familii au fost duse în Crimeia de hoarda tatară în retragere.

Într-o situaţie complicată s-a pomenit populaţia regiunii în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812. Pînă la începutul verii anului 1807 turcii şi nogaii s-au aflat în Cetatea Albă şi Chilia, iar în Istambul pînă în 1809.

Studiind minuţios cărţile vechi şi documentele de arhivă, ce reflectă direct sau tangenţial istoria localităţilor din cursul inferior al Nistrului în sec. XV-XVIII, pînă în prezent, n-am reuşit să depistăm nici un act care ar preciza data atestării satului Tudora. Sunt cîteva opinii în acest sens. Zamfir Arbore menţionează că satul Tudora este ,, locuit de moldoveni, cari l-au întemeiat pe la 1770”. Autorii Dicţionarului statistic al Baarabiei relatează: ,,anul înfiinţării (este) neprecizat. După unele documente ar fi luat naştere în 1770, iar după altele – în 1782. Întemeiat de o femeie ce purta numele de Tudora. De la ea a împrumutat numele şi satul”. Boris Malski, referindu-se la Francois de Pavie, care în 1585 a trecut prin părţile locului, scrie: ,,Iar peninsula de sate moldoveneşti care se întindea în josul Nistrului de la cursul inferior al Botnei – pînă la liman, era făcută din satele: Talmaza, Ciobruciu, Răscăieţi, Purcari, Olăneşti, Crocmaz, Tudora şi în capul peninsulei – Palanca”. Cu alte cuvinte, Malski afirmă că localitatea Tudora există în anul 1585. Istoricul contemporan Vasile Nicu afirmă că aşezarea în cauză a fost atestată în anul 1595. Petre Ştefănucă contrazice aceşti autori precum că aşezarea în cauză există din secolul XVI. El, pe baza studiului ,,Moldova dintre Prut şi Nistru după harta geografului francez I.B.d'Arville” de I.G.Bulat (1929), scrie: ,,Hărţile de la începutul secolului XVIII arată următoarele localităţi înşirate de-a lungul Nistrului, în sus de la Cetatea Albă pînă la Tighina: Palanca, Corcmaz, Olăneşti, Purcari, Răscăieţi, Ciobruciu, Talmaza şi Chiţcani”. Savantul Ion Chirtoagă, specialist în domeniul istoriei Moldovei de sud-est în epoca medievală, indică anul 1809 ca prima menţiune documentară cu actuala denumire Tudora.

După prăbuşirea ţarismului (februarie 1917), situaţia în Basarabia era destul de complicată. Evoluarea populaţiei în această perioadă era determinată de urmările primului război mondial pe frontul căruia au participat mulţi bărbaţi din localitatea dată. O parte din ei nu s-au întors la vatră. Potrivit datelor statistice, în anul 1922 aşezarea număra 370 case cu 1845 persoane (900 bărbaţă, 945 femei), iar în 1928 – 2237 locuitori.

Printre cele mai acute probleme, ce trebuiau să fie rezolvate după anul 1918 în Basarabia a fost reforma agrară prin care urmau a fi împroprietăriţi ţăranii, utilizînd pămîntul statului, bisericii şi boierilor cu moşii întinse. Lotul moşierului urma să fie limitat la 100 ha. Pentru transpunerea în viaţă a Legii, privind reforma agrară, în regiune a fost înfiinţată o instituţie de stat ,,Casa noastră” cu sediul la Chişinău. Majoritatea absolută a ţăranilor din Basarabia, inclusiv şi cei din Tudora erau lipsiţi de pămînt, pe cînd moşierii, bisericile stăpîneau loturi întinse de teren. În anul 1918, administraţiei din sat aparţineau 109 ha 200 m² şi bisericii 86 ha 1050 m² de pămînt. La 1921 – 1922 în judeţul Cetatea Albă împroprietărirea a fost organizată astfel. Mai întîi moşiile s-au împărţit proporţional pe comune, pe urmă partea cuvenită fiecărei comune între locuitori, rezervîndu-se în primul rînd, toate terenurile cu caracter industrial şi cultural, în sfîrşit restul-ţăranilor.

La 28 iunie 1940 România acceptă cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cerută de URSS. Administraţia civilă şi militară, clerul, intelectualitatea şi o parte a populaţiei se refugiase peste Prut. din Tudora s-au refugiat cîteva familii de intelectuali.

În iulie 1941 la Tudora din judeţul Cetatea Albă, plasa Liman, a fost reinstaurată administraţia română. Către 1 august 1941 era creat consiliul local în frunte cu primarul comunei Roman Culea.

La 21-22 august 1944 toate localităţile din fostul raion Olăneşti, inclusiv şi Tudora, au fost curăţite de armatele germane fasciste. Odată cu reinstaurarea regimului sovietic s-a început recrutarea bărbaţilor tineri din sat pentru a fi trimişi pe front. 180 oameni au participat pe fronturile celui de-al doilea război mondial , din care 74 persoane şi-au pierdut viaţa prin ţări străine. Cu timpul sătenii le-au ridicat un monument în centrul satului, semn de adîncă plecăciune şi veşnică amintire.

La 5 februarie 1948 în satul Tudora a fost instituit colhozul Molotov. Primul preşedinte al gospodăriei colective era Teodor Emanuil Ştirbu.

Surse bibliografice: Tudor Ciumac, Ion Leaşco, Anatol Ciumac - Satul Tudora din lunca Nistrului

Dacă v-a plăcut postarea, apreciaţi-ne cu un Like!