Primăria satului Tudora

TUDORA

R-nul Ștefan Vodă. Atestat în 1595. Latitudine: 46.4350; longitudine 30.0424; altitudine 41 metri față de nivelul mării.

Situat pe malul drept al fluviului național Nistru, în dreptul Deltei Nistrului (un spațiu natural cu numeroase gârle și stufării ce formează de fapt o arie extinsă de mlaștini, stufării cu un lac în mijlocul ei (pe malul opus al Nistrului), numită de localnici Balta cea Lată și care se întinde, paralel, de-a lungul a șapte sate (Talmaza, Răscăieți, Purcari, Olănești, Crocmaz, Tudora, Palanca), comuna Tudora este penultima (ultima fiind Palanca) localitate ce marchează extremitatea de sud-est a Republici Moldova și a fostului județ Tighina, având hotare învecinate cu comunele Crocmaz (la Nord-Vest, 5 km), Palanca (la Sud-Est, 5 km) și Căplani  (la Sud-Vest, 19 km); la Nord-Est, peste fluviul Nistru – cu localitatea Iaska, Regiunea Odessa, Ucraina. La o depărtare de 43 km de Cetatea Albă (astăzi Belgorod-Dnestrovskii, Ucraina) și 64 km de orașul-port Odessa, Ucraina.

Din punctul de vedere al reliefului, localitatea este așezată pe un șes din capul stepei Bugeacului, puțin înclinat spre malul Nistrului, având unul dintre cele mai roditoare cernoziomuri. Punctul cel mai înalt al reliefului se află pe latura de sud-vest a satului și constituie o movilă de 8-9 metri înălțime, purtând microtoponimul La Movilă. Pe la șezători, bătrânii satului purtau din gură-n gură povești că în acea movilă ar fi îngropate bogății de-ale turcilor, pe care aceștia n-au reușit să le tăbârcească, fugăriți fiind de oștenii lui Ștefan, precum și duhuri rele ale unor conducători de oști din timpuri străvechi, care, dezgropate, ar mistui localitatea. File îngălbenite de arhivă însă înclină să-i dea origini la triburi ce au populat Basarabia de azi în antichitate. Movile similare ar putea fi morminte ale conducătorilor de triburi sciți, ce aveau obiceiul de a ridica pe mormântul regilor lor mormane mari de pământ, sau ale dacilor, care, după ce ardeau rămășițele pământești ale conducătorilor, ridicau deasupra urnelor cu cenușă morminte de pământ¹. Movila ar mai putea fi un vestigiu de pe timpurile invaziilor turcilor și tătarilor, pe care locuitorii aprindeau paie sau vreascuri ude și ridicau coloană de fum, vestind astfel locuitorii posturile de străjeri din împrejurimi despre pericolul năvălitorilor.

Oricum, La Movilă era al doilea loc preferat al copiilor din mahalaua de sus a satului, primul, pentru tot satul, fiind vadul din Baibol al Nistrului, unde vara preferau să se scalde și mic, și mare. Or, acest vad avea o limbă de nisip fierbinte vara, care, în anii copilăriei subsemnatului, ar fi concurat cu cele mai catifelate plaje din lume. Tot La Movilă preferam să o șparlim noi, cei din grupa mare a uneia dintre primele creșe, situată chiar la poalele ei, ca să ne cățărăm până în vârf și să admirăm Balta cea Lată. Nu ne-a zăpcit nici unul din duhurile rele, decât câteși una dintre educatoare ca să ne aducă îndărăt, mai și urechindu-ne, și să ne pună, înainte de culcare la amiază, să ne spălăm picioarele în ligheane cu apă nu tocmai caldă. 

Așa ori altfel, dar ceea ce putem afirma cu siguranță este faptul că în inima Movilei, prin anii ’70 ai secolului trecut a fost descoperit un bogat izvor de apă potabilă și aici a fost forat un puț, instalat un rezervor și construită o rețea de alimentare cu apă potabilă a localității. În prezent tot aici se află și punctul de observare a pichetului de grăniceri Tudora. Movila din marginea de sus a Tudorei rămâne până azi cel mai înalt punct al acestei vetre străbune, inundate de priveliști de o frumusețe uluitoare, cu un landșaft natural de excepție.

La polul opus al localității se află două suprafețe, ce poartă microtoponimele Balta din Jos și Baibol, terenuri din vreme în vreme inundate în timpul revărsării Nistrului, chiar dacă perimetrul lor este apărat de un dig de 1,5-2 metri mai sus de nivelul normal al fluviului Nistru. În anii când nu erau inundate gospodăria agricolă cultiva zarzavaturi, iar în prezent proprietarii de terenuri agricole cultivă preponderent cartofi, porumb și lucernă. Tot în Baibol comuna Tudora are și un colț de pădure, purtând în secolul trecut microtoponimul Cazione² (astăzi aproape dat uitării de generațiile mai noi), loc de agrement și de desfășurare a multor festivaluri de datini și creații folclorice. Anume aceste spații, aflate în lunca Nistrului, sunt ariile cele mai pitorești ale localității. Clima catifelată, terenurile fertile, fauna și flora, cândva foarte bogată, i-au determinat pe savanții Institutului de cercetări sociale să numească această zonă (de la Talmaza, până la Crocmaz și „în fine, lunca de la Tudora, chiar până la Limanul Nistrului”), după un studiu arheologic din anii 30 ai secolului trecut, „California României”³.

Deja câteva generații transmit una alteia o legendă, potrivit căreia localitatea Tudora ar fi fost descălecată de o femeie cu același nume, care, după ce s-ar fi oploșit pe aceste locuri, și-ar fi durat o casă mai acătării, ce putea servi la nevoie și de un mic han. Situată nu departe de vechiul șleah moldovenesc și la jumătate de cale între vechile așezări Căușeni și Cetatea Albă, mulți cărăuși, pelerini, mai târziu și negustori, sau pur și simplu drumeți se abăteau pe la casa jupânesei Tudora, pentru a-și mai ostoi setea cu o dușcă de bragă și o nafură de pită. Tudora cunoștea rostul la târguit, dar nu mai puțin și la mângâiat mușteriii cu o vorbă dulce, ceea ce-i făcea pe mulți să petreacă o noapte-două în casa nu prea mare, dar ospitalieră. Mai târziu feciori și nepoți ai Tudorei au descălecat această vatră și au pus temelia localității care-i poartă și azi numele.

Dacă legenda a fost primită cu mult entuziasm de generații mai vechi și mai noi, știința istorică e la mare încurcătură privind atestarea documentară a localității în cauză. În această ordine de idei mai mulți cercetători operează nu doar cu ani diferiți, dar chiar și cu secole uneori învecinate, alteori departe unele de altele. Istoricul Ion Chirtoagă, bunăoară, înaintează ipoteza primei atestări documentare cu anul 1809, când în Tudora, sat de răzeși de pe malul Nistrului, se înregistrau 47 de familii, ce întruneau 235 de persoane. Or, un asemenea număr de familii, cu un număr impunător de locuitori, nu avea cum să apară ad-hoc, într-un singur an și nici chiar un deceniu, ceea ce ne face să presupunem că apariția localității trebuie căutată mult înainte de acest an. 

Scriitorul Zamfir Arbore ne dă o altă ipoteză. Tudorova (sau Todireuca), afirmă el, sat în „județul Akkerman, volostia Palanca, este așezat pe malul Nistrului, la Nord de Palanca. Poziția geografică – 46.26’30’’ latitudine și 27.42’ longitudine. Satul e construit pe o parte înaltă, locuit de moldoveni, care l-au întemeiat la 1770. La 1827 era locuit de 52 familii de țărani români și 3 familii de ruși”.⁴

Cercetătorul Vla­dumir Nicu, prezentând atestări documentare concrete privind existen­ța mai multor localități înșiruite pe malurile Nistrului, indică drept una dintre cele mai vechi așezări Cioburciul, atestat documentar în 1405, iar la o distanță de numai cinci ani Olăneștii, la 1410. Peste alți 37 de ani, adică la 1447 este atestată documentar Palanca, iar abia peste încă un secol și jumătate, la 1595 sunt atestate documentar Tudora, Crocmaz, Răscăieți și Talmaza. Un alt cercetător, Boris Malski, originar din aceste locuri, face referire la însemnările unui călător francez, care atestă Tudora în notițele sale de călătorie din 1585. De reținut că aceste repere țin de atestarea documentară a existenței localităților, întemeierea lor reală ar fi avut loc mult mai înainte. Ori dacă Olănești este atestat documentar la 1410, a­vem  tot temeiul să presupunem existența către această dată și a satelor învecinate – Crocmaz, Tudora, Palanca. Toate acestea ne fac să conchidem că adevărata dată de descălecare a Tudorei își așteaptă încă cercetătorul versat.

Istoricul Sergiu Bacalov, cercetând istoria celor „șapte sate hănești”, consideră că Tudora face parte din „satele de țărm”, prezentând în lucrarea sa „Regiunea Nistrului de jos. Istorie. Genealogie. Demografie” și o hartă a acestor localități. Referitor însă la atestarea documentară a Tudorei și după lectura acestei lucrări rămânem încă în prizonieratul aceleiași confuzii. Ceea ce ni se pare cert, însă, este faptul că localitatea, în secolele XIV-XVI, sub tătari, a purtat un alt nume: Hagi Hasan (numită și Hagi Asfan)⁵și că erau sub stăpânirea hanului de Crimeea Gazi Ghirai.⁶Aceste sate au fost rupte din „Țara Moldovei în urma luptelor pentru scaunul domnesc dintre pretendentul Ieremia Movilă, susținut de polonezi, și domnul Ștefan vodă Radu. Primul, reușind să obțină domnia, a stârnit nemulțumirea Porții Otomane, care l-a și orânduit pe Gazi Ghirai cu o armată de 70.000 de tătari și 2.000 ieniceri să-l scoată pe Ieremia din domnie. Lupta s-a dat la Țuțora, rezultatul ei fiind unul incert, iar tratativele de pace dintre părți l-au determinat pe Ieremia Movilă să cedeze pe la 1595 „șapte sate de țară, ce se dzicu hănești”, pentru ca „să fie câșlele hanului în Bugeac”.⁷Deși supuse când turcilor, când tătarilor, aceste sate erau locuite de moldoveni supuși turcilor. Un oarecare călător turc Evlia Celebi scria în notele sale de călătorie: „De aici… efendiul nostru pașa (Melek Ahmed pașa – n.a.), mergând de-a lungul Nistrului spre apus, am sosit împreună în satul Hagi Hasan. Aici se află locul de iernat al lui Sefer aga, care este vizirul hanului tătar. În acest loc, fiul lui Sefer aga, Islam aga. Fiind agă de țărmuri, a ieșit în întâmpinarea pașei cu patruzeci de mii de gazii tătari, viteji și supuși. El a dat un mare ospăț în cinstea pașei și oștii islamice, tăind o mie de oi și o sută de vite, încât i-a săturat peste măsură pe toți gaziii”⁸.

S-ar putea că din acele vechi timpuri să se fi păstrat atât câteva toponime (Suhat, un cot al Nistrului cu o limbă de nisip înaintând spre mijlocul fluviului, Iridrea, o fâșie ce prezintă de fapt hotarul dintre Tudora și Palanca), cât și unele denumiri paralele a părților, uneltelor din gospodărie: harman (grădina de pe lângă casă), tarpan (unealtă de cosit stuf, asemănător coasei, dar mai mic), magaz (beci), chilit (lăcată), ciacâie (cuțitaș), clapaci (ciocan) ș.a. 

În altă ordine de idei, cea a existenței unei așezări preistorice pe această vatră, istoricul Ion Leașco afirmă, că în timpul săpăturilor efectuate între anii 1947-1959, pe moșia satului au fost descoperite 9 seliști ale culturii dacilor liberi din secolul II-IV Sântana de Mureș. În necropola, descoperită nu departe de fosta brigadă a pescarilor ce se află pe malul Nistrului, s-au găsit oseminte umane, două străchini întregi poleite de culoare cenușie și cioburi de oale. Mai târziu, în 1973, a fost găsită o monedă din perioada împăratului roman Nero, care a purtat coroana imperiului în anii 54-68 de la Hristos.⁹ Toate acestea constituie un prilej de mândrie pentru acei tudoreni care trăiesc viața nu numai cu ziua de azi și mâine, dar și răsfoiesc răbojul unor ani și secole trecute. Mândria lor față de vetrele natale mai este alimentată și de unele surse care lasă să se înțeleagă că pe aceste meleaguri ar fi hălăduit poetul antic Ovidiu, pe care primul împărat roman Augustus l-ar fi surghiunit pentru „niște versuri necuviincioase ale lui. Are și pomenire veșnică, lacul Ovidius, pe care-l face Nistrul când se varsă în mare; acest lac până astăzi se numește cu numele lui Vidov”, va scrie peste ani și cronicarul Miron Costin. Oare nu acesta ar fi și sorgintea denumirii orășelului Ovidiopol, localitate de vis-a-vis a Cetății Albe, pe celălalt mal al Limanului?

Altminteri, Cetatea Albă, din cele mai vechi timpuri și până către sfârșitul secolului trecut, a jucat un rol definitoriu în dezvoltarea social-economică a localităților situate pe malul Nistrului (sau la distanțe proxime), iar mai târziu ce-i aparțineau ca centru administrativ la diferite etape și sub diferite stăpâniri, în perpetuarea materială, spirituală și culturală a trăitorilor acestor localități. Scriitorul Nicolae Dabija afirmă că Cetatea Albă devine la o anumită perioadă cel mai important port al Moldovei, având pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) o populație de peste zece mii de locuitori. Aici în anii de domnie a voievodatului se bătea chiar și monedă, cetatea avea pârcălab domnesc, strajă și o flotă domnească, ce întreținea legături comerciale cu diverse orașe din bazinul Mării Negre. 

În primul rând, istoria satului Tudora trebuie că a fost legată de Cetatea Albă încă până să fi fost ctitorită de domnitorii moldoveni și consolidată de Ștefan cel Mare, pe când purta încă numele de Tyras, iar mai târziu Mon-Castro¹⁰. Situat la gurile Nistrului, orașul a fost din cele mai vechi timpuri principalul port spre care și din care circulau galere mari (până la 12 stânjeni lungime și 6 stânjeni lărgime), vase cu pânze ale comercianților bizantini, italieni, genovezi, greci ș. a. Ele aduc din Galiția, Polonia, Ungaria, Bucovina cherestea, lemn de construcții în schimbul produselor agricole. Iar de pe Marea Neagră, în secole mai vechi, pe aceste meleaguri ajung mătăsuri, diamante, obiecte de aur, din porțelan, arme, orez și alte mărfuri în schimbul unor produse ieftine ale localnicilor – grâne, lână, vite și piei de vite, miere, ceară ș.a. Fluviul avea să rămână, până către sfârșitul anilor ’80 din secolul trecut, una din principalele artere de legătură a satelor din lunca Nistrului inferior, inclusiv pentru tudoreni, cu piețele din Cetatea Albă și portul Odessa. Din vară și până toamna târziu, când dădeau înghețurile și navigația se suspenda pe perioada de iarnă, sătenii, ca să facă un ban în plus la gospodărie, își duceau la acele piețe surplusul de produse agricole, în principal cartofi, struguri, roșii, cireșe, iar în ultimii ani piersici, mere și pere. Tot către sfârșitul anilor ’80 din secolul trecut navigația a fost suspendată completamente, în special a navelor fluviale rapide, pe aripi subacvatice, care influențau negativ fitogeneza râului, surpându-i malurile și distrugând vegetația. 

În rândul al doilea, după ce Ștefan cel Mare cucerește în anul 1475 Cetatea Albă, omorând toți turcii, lupta de rezistență în sud-estul spațiului dintre Nistru și Prut nu încetează, ci dimpotrivă devine atât de puternică, încât domnitorul cutează să mute în anul 1484 pârcălăbia moldovenească de la Cetatea Albă la Cioburciu. În vara aceluiași an însă sultanul Baiazid al II-lea atacă și cucerește Cetatea Albă și Chilia, punând începutul unei crunte stăpâniri peste Basarabia. Turcii extind hotarul ocupat înspre miază-noapte de așa-numita „cetatea lui Iurgheci”, ce se afla nu departe de actualul sat Palanca, învecinat cu Tudora. Ulterior, acest hotar este demarcat puțin mai la nord de satul Purcari, iar către 1551 „turcii își rotunjesc dominația lor din sudul Moldovei cu Ciubărciul, Chigheciul și o parte din Galați”. De atunci înainte, scrie savantul Nicolae Iorga, Moldova a devenit de fapt vasala imperiului otoman.

Hasan Bey, din care aflăm: „S-a constatat că 14 sate (din 35 localități aflate între Botna și Palanca –n.a.) au fost dărâmate, locuitorii lor fiind scoși din casele lor prin felurite umilințe și înșelăciuni, unele case fiindu-le jefuite, li s-au dărâmat morile, hambarele, grajdurile… Beiul sângeacului Silistra Haydar trimițându-l pe voievodul Durmuș, când au venit, au făptuit silnicii. Și multe familii din satele dărâmate, adunându-se din nou formându-se astfel patru-cinci sate. Acum în hotarul aflat în litigiu s-au găsit așezate douăzeci și șase de sate”.¹¹

Cercetătorii admit, că printre cele 9 așezări devastate putea să fie și acel cătun, unde astăzi se află  Tudora. Un prim argument ar fi și mărturiile unor locuitori precum că și Tudora avea, nu se știe până la ce vreme, o cetate de piatră, dărâmată printre scurgerea anilor. Trăitorii de azi al satului care locuiesc pe o porțiune de mal abrupt al Nistrului, nu departe de biserică, spun că prelucrând terenul de pe lângă case, mai scot și astăzi multă piatră, care probabil era din rămășițele acelei cetăți. Configurația reliefului acelei porțiuni seamănă într-adevăr a un zid de cetate. 

La influențele culturale ale Cetății Albe asupra acestor sate vom reveni în paginile ce urmează. Acum însă ne vom apleca din nou asupra documentelor, în special din perioada dominației Imperiului țarist, care, la 1812, cotropește aceste teritorii în urma războiului ruso-turc de la 1806-1812. Iar unul dintre ele atestă, că în anul 1817 satul Tudora deținea 350 falce de fânaț, 260 falce de imaș și 110 falce de pământ arabil (o falce este egală cu 1,43 ha – n.a.). Aceste falce de pământ erau speranța celor care se speteau în sudoarea frunții pentru a-și asigura existența și continuitatea.

Prima informație despre numărul lor este atribuită anului 1809, sursa afirmând că în satul de răzeși Tudora erau înregistrate 47 familii formate din 235 de persoane români.¹² Spre finele războiului ruso-turc numărul locuitorilor se reduce, mulți băștinași fiind nevoiți să-și părăsească vatra și să plece prin alte părți. Astfel încât la 1812 Tudora număra 32 de familii. Potrivit situației sociale, 12 case făceau parte din categoria a doua și 20 familii din categoria a treia. După război unii bejenari revin pe locurile natale, însă evoluția populației din localitatea înregistrează un caracter neuniform din punct de vedere numeric și etnic. O altă sursă ne convinge că în anul 1818 Tudora avea 283 de români și 11 persoane de alte etnii.¹³ La 1827, conform Dicționarului geografic al Basarabiei, satul Tudora era locuit de 52 familii de țărani români și 3 familii de ruși.

Cele mai ample și detaliate date privind numărul populației (familii, vârsta, componența familiei ș.a.) se conțin în recensămintele cartografice din 1835 și de a 1850. La 1835 satul avea 137 familii și 28 burlaci, cu un număr total de 409 locuitori (216 bărbați și 193 femei). Cincisprezece ani mai târziu, la recensământul din 1850 situația s-a schimbat radical. Numărul familiilor a scăzut de la 137 la 111. În schimb numărul copiilor în această perioadă s-a majorat incredibil de mult: de la 35 de feciori și 16 fiice la 109 băieți și respectiv 118 fete. În sat cei mai mulți copii erau în familiile soților Dumbravă Grigore și Maria (3 feciori și 4 fiice) și a soților Misail Constantin și Eudochia (5 feciori și 2 fiice). Soții Șevcenco Izekim și Fevronia aveau 4 feciori și 2 fiice, iar cuplul Uța Vasile și Irina creșteau 4 feciori ai lor și alți doi a adoptivi (David și Ivan ai lui Ivan Pascal). Câte cinci copii educau Misail Feodor și soția sa Ana, precum și soții Pelivan Ivan și Parascovia. Numărul total al tudorenilor la 1850 era de 495 de suflete de ambele sexe, sau cu 129 de persoane mai mult, decât în 1835. Cel mai în vârstă trăitor al satului era Misail Parfentie, având la momentul recensământului 108 ani.

Situația economică a satelor din cursul Nistrului inferior, inclusiv Tudora, o aflăm și dintr-un document ce are conexiune cu cazarea soldaților ruși pentru iarnă în casele țăranilor. Astfel, comandamentul militar se adresa la 1847 Camerei patrimoniului de stat să ofere lista unor asemenea gospodării țărănești ce ar putea întreține soldații. Au fost prezentate date de referință din 52 de sate; în majoritatea localităților de răzeși, săracii constituiau mai mult de jumătate, iar în satul Tudora, din 105 de gospodării de răzeși numai 30 au fost în stare să întrețină soldați ruși.¹⁴

Deja pe la 1872 Tudora poseda în total 2.443 desetine și 1.046 stânjeni de pământ, inclusiv 2.326 desetine 1.766 stânjeni întinderi prielnice culturilor agricole, 125 desetine 1.700 stânjeni vii și livezi. desetine și 1.080 de stânjeni.¹⁵ Tudorenii creșteau vite, profesau diferite meșteșuguri. La 1875 locuitorii de aici aveau în posesie 173 cabaline, 265 bovine, 1.050 ovine. În vara aceluiași an grânele satului au fost atacate pe o suprafață de 152 de hectare de lăcustă; 455 de persoane cu vârste între 15 și 50 de ani au ieșit în câmp la luptă cu mistuitoarea insectă.¹⁶ Pe lacul Tudora (Balta cea Lată), la 1883, au pescuit cu ajutorul năvoadelor 960 kg de pește.¹⁷  La finele anilor ’60 ai sec. XIX, în Tudora a fost deschis un atelier de olărit, care producea marfă în sumă de la 100 la 400 ruble pe an.¹⁸  În sfârșit, potrivit datelor statistice ale Ministerului căilor de comunicație ale Rusiei, la 1910 din debarcaderele Tudora, Crocmaz, Olănești au fost expediate pe Nistru corespunzător 77, 187 și 331 mii de puduri de grăunțoase.¹⁹

Și o ultimă statistică a acestei perioade. La 1900 satul Tudora avea 199 de case cu o populație de 1.190 de suflete, toți creștini ortodocși, biserică cu hramul Sf. Averkie (întemeiată la 1806 din lemn, apoi construită din piatră pe la 1866; închisă de sovietici pe la 1963 și redeschisă după 1990), 288 de vite mari cornute, 66 de cai, 450 de oi și 1.650 desetine de pământ. De multe ori, însă, bucuria de a fi posesorul acestor desetine se schimba în lacrimi și deznădejde, căci, după cum menționează cercetătorii, cu o săptămână înainte de seceriș, vântul, care până atunci adia pe câmpuri, deodată încetează să mai sufle, nici o urmă de nor nu se mai vede pe cer, din a cărui înălțime nemărginită arde un soare neîndurător. Termometrul arată 45-46 de grade la umbră și în două-trei zile bucatele (grânele – n.a.) suculente sunt fierte, grâul e pierdut. Întreaga muncă a omului se termină fără nici un rezultat, speranțele de primăvară se risipesc în câteva zile, iar câmpurile cu flori se prefac în praf și cenușă.

La Tudora prima școală parohială de o singură clasă a fost deschisă în 1875, învățător fiind Eutihie Sidor Paruta; iarna școala era frecventată de 30-40 de școlari, iar din primăvară până în toamnă copiii munceau la pământ, alături de părinți. Către începutul secolului XX școala era frecventată deja de 80 de elevi. La 1914 preot în sat era Afanasie Știuca, care lucra aici din 1901 și se slujea numai din cărți românești.

Prăbușirea imperiului țarist în februarie 1917 vine asupra Basarabiei cu dezordine și anarhie, cu jertfe umane în rândul unor patrioți de seamă (Simion, Murafa, Andrei Hodorogea, Alexe Mateevici, Porfirie Fală). Sfatul Țării, în calitate de Parlament al Republicii Democratice Moldovenești se vede nevoit să se adreseze la 22 decembrie 1917 guvernului României de a trimite armată în spațiul dintre Nistru și Prut, iar la 27 martie 1918 să voteze Unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. Printre măsurile urgente întreprinse de guvernul român în Basarabia este organizarea teritorial-administrativă și reforma agrară. Ținutul este împărțit în 9 județe: Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina, iar fiecare județ în plase, având în subordinea lor comune. Comuna Tudora face parte din plasa Cazaci (astăzi Udobnoie, Ucraina), județul Cetatea Albă. Primarul localității la acei ani este Maxim Misail, notar – Alexe Bondrea.²⁰

Nicolae MISAIL

Dacă v-a plăcut postarea, apreciaţi-ne cu un Like!